‘’(…) În discuţia cu Nicodim, Hristos subliniază dimensiunea duhovnicească a realităţii, componenta duhovnicească a lucrurilor.

Ce înseamnă componenta duhovnicească a lucrurilor? Lumea creată în ansamblul ei, ca şi orice parte a ei, au două componente: o componentă fizică şi o componentă duhovnicească. Componenta duhovnicească, ca să putem înţelege, este ceea ce noi numim gând, intenţie, motivaţie, mişcare lăuntrică. Trupul şi fizicul sunt manifestări, expresii ale realităţii duhovniceşti. Noi înşine, în viaţa de fiecare zi, facem proba acestui adevăr. Dacă ne consumăm viaţa la nivel exterior şi fizic, fără să luăm seama la componenta duhovnicească a propriei noastre existenţe, suntem la nivelul jalnic al supravieţuirii, la nivelul cel mai de jos, în care contează ce se întâmplă în exterior, nu şi ce sens au în inima noastră lucrurile care se întâmplă. La acest nivel cu greu se poate vorbi despre cele dumnezeieşti. Noi, oamenii, suntem chemaţi să trăim nu numai la nivelul duhovnicesc omenesc, ci la nivelul dumnezeiesc, adică părtaşi realităţilor dumnezeieşti. (…)

Pentru a vedea şi intra în această Împărăţie, trebuie îndeplinită o anumită condiţie, Şi tocmai despre această condiţie a vorbit Domnul Iisus cu Nicodim. Aceasta e taina minunată, singura cale prin care orice suflet poate ajunge în legătură cu Dumnezeu şi, prin aceasta, la starea de fericire şi pace. Această taină este: nasterea din nou. De-a lungul veacurilor, multi oameni, multe minti si multe inimi L-au cautat pe Dumnezeu, au cautat limanul linistii sufletelor lor, au cautat sa se mantuiasca. Oamenii acestia erau de diverse categorii de la cei mai simpli, cazul femeii cu curgere de sange, pana la cei mai puternici ai vremii, cazul sutasului, cazul mai marelui singogii etc. Dintre oamenii acestia cei mai multi L-au cautat pe Dumnezeu, cand inca acesta era pe pamant, adica in perioada de activitate a lui Iisus pe pamant, iar dintre ei evanghelia acesta îl retine pe unul cu totul aparte, adica pe invatatul Nicodim.

Hristos ii arata lui Nicodim cu claritate cateva lucruri: pocainta, nu trebuie amanata, ea trebuie inceputa imediat, pentru ca orice amanare poate fi fatala. (…)

Biblia începe aşa: „Dar între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor.” Mai întâi, el era fariseu. În zilele lui Iisus, fariseii erau lideri religioşi. Ei memorau cuvântul Scripturii, posteau de două ori pe săptămână şi dădeau zeciuială din tot ce câştigau (Lc 18:12). Nicodim a încercat din toată puterea să păzească cele zece porunci. El nu pleca nicăieri în sâmbata, ca să păzească sabatul. Ca să nu încalce a şaptea poruncă „să nu comiţi adulter” el nu se uita nici la femei ușoare, nu participa la petreceri scandaloase. Mai departe, el era iudeu. Iudeii se lăudau că ei sunt poporul ales de Dumnezeu. Nicodim nu era ateu, ci păzea legea lui Moise şi trăia după porunca lui Dumnezeu şi era foarte religios. Dar Iisus i-a zis: Nicodim, trebuie să te naşti din nou. De asemenea, el era un fruntaş al iudeilor, astăzi un fel de senator. Din punct de vedere lumesc, poziţia lui socială era foarte înaltă. Dacă observăm în versetul 10 discuţia lui cu Iisus, Iisus i-a zis: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu înţelegi aceste lucruri?” (…)

Episodul Nicodim este, probabil, dovada cea mai buna a imposibilitatii culturii si inteligentei de a constitui singure calea catre Hristos. Cultura, inteligenta ori stiinta nu-s piedici, dar nici elemente ajutatoare. Iar în cazul în speta atâta chiar dovedeste: ca mintea si învatatura pot sa nu stea în calea credintei. (…)

Îl întalnim pe Nicodim pe Golgota; privim una din cele mai pretioase icoane ale Coborârii de pe Cruce (…).

Amin!’’

De Ioan Monahul (sursa: https://www.facebook.com/groups/504585613023057 )